Călca apăsat strivind între paşi toate gândurile negre. Se trezise cu noaptea în cap, se îmbrăcase în grabă, privise în treacăt pisica grasă şi gri şi-şi refuzase intenţionat cafeaua.
Chemase taxiul, taxiul venise. Taxiurile veneau întotdeauna în ţara aceea ordonată. Aşa era regula cu taxiurile şi taxiurile o respectau şi soseau la fix. Şoferul încercase o conversaţie, ea n-avea chef de conversaţii, prea devreme pentru conversaţii. Îi erau cuvintele adormite, buimăcite de atâta noapte. Noapte degeaba, noapte prelungă şi caldă. Ieri pe la zece trăsese obloanele şi lăsase viaţa de dincolo de obloane să intre în camera mică şi albă. Îi invadase urechile viaţa, toată noaptea încercase să ghicească vocile vieţii. Uneori striga câte un pneu forţat în ultimul moment, alteori o pasăre trezită din somn.
Strigătele duraseră până pe la cinci când se făcuse lumina, aşa deodată se făcuse lumina, pisica fusese trezită de brutalitatea actului şi se speriase. Sărise brusc pe pieptul ei pisica dintr-un instinct de supravieţuire şi începuse să toarcă. Supravieţuia luminii pisica iar ea, ea supravieţuia zgomotului monoton de pe pieptul ei. Ea supravieţuia nopţii şi zilei care începea.
Reuşise să supravieţuiască traseului lung, ora aceea devreme i se păruse zi şi ziua aceea inventată devenise anotimp. Şoferul fredona într-o limba pe care ea nu o ştia, ea avea o atracţie pentru limbile acelea ciudate, cântate, pentru oamenii aceia vorbăreţi, în stare să facă şi să desfacă limbi cu un simplu zâmbet şi un salut politicos.
Aeroportul era plin, oameni obosiţi plecau, oameni grăbiţi veneau, oameni sictiriţi îşi târau agale bagaje mari pe culoare prea strâmte. Ea încercase să supravieţuiască bagajelor acelea enorme şi oamenilor aceia mulţi, ea se făcuse una cu zidul acela rece şi se fofilase printre vieţile acelor oameni şi încercase să le ocolească. Reuşise de câteva ori, evitând în ultimul moment o familie cu trei copii obosiţi căţăraţi peste valize negre legate cu sfoară mov. Atingând fără să vrea mâneca şifonată a unui pardesiul agăţat de un braţ ocupat cu altceva, cerându-şi scuzele de rigoare şi devenind şi mai tare una cu zidul rece.
Reuşise până când încetase să mai supravieţuiască, până se împiedicase de o sacoşă apărută de nicăieri şi căzuse pleaşcă în mijlocul oamenilor aceia mulţi şi nepăsători deveniţi deodată interesaţi de acel fapt divers neaşteptat. Îşi adunase picioarele sub ea şi zâmbise cald tuturor, le ceruse voie să se odihnească un picuţ, numai un picuţ, se odihnise. Cineva îi întinsese o mână, o mână cu un ceas mare, strălucitor şi mare, dar ea încă se odihnea, ea nu avea starea necesară mâinii aceleia întinse, nu încă.
(acest text face parte dintr-o serie care va continua – Aeroport)
